Anul trecut pe vremea asta am fost ocupați vreo lună de zile cu jocul care d-abia ocupase prima poziție în topul BGG și care a stârnit probabil cele mai aprinse discuții pe tema legitimității acestei poziții. Bine, vorba vine, că anul trecut pe vremea asta tocmai făceam o pauză de la el ca să facem cărare în Piața Victoriei, ceea ce ne-a ținut departe de joc niște zile. Dar acum vorbim despre lucruri frumoase.
PLS1 l-am terminat împreună cu soția mea, undeva prin februarie anul trecut, și a fost cea mai completă experiență de board gaming pe care am trăit-o. Pentru ea a fost cu siguranță jocul preferat, iar pentru mine... nu știu, l-aș încadra doar acolo, la experiențe, având în vedere că nu își mai are loc pe raftul de jocuri și nu îl mai pot juca din nou.
Anul ăsta am primit de Crăciun cel de-al doilea episod din serie, pe care l-am devorat la fel ca pe primul, în doar 3 săptămâni. Am jucat 18 partide, din care 2 de prolog (tutorial), ca să ne familiarizăm cu regulile noi. Am să înșir câteva dintre gândurile mele cu privire la experiența de joc, pentru că îmi imaginez că marea majoritatea știți suficiente despre Pandemic, jocul pe care e bazată seria.
- Descoperirea. Am ajuns la concluzia, după ani de achiziționat jocuri, că cea mai mare bucurie legată de board gaming o am la deschiderea unui joc nou. Nu cred că sunt singurul în categoria asta. Unbox, punch out, bag sunt printre activitățile cele mai relaxante și plăcute legate de hobby-ul nostru, iar jocurile legacy abundă de asta. Poate e chiar o mică păcăleală pt jucători, să îți ofere plăcerea asta frivolă în doze mici si dese, bazându-se pe natura noastră curioasă. Unde excelează PLS2 este că cea mai mare parte a descoperirilor schimbă semnificativ experiența de joc și au sens narativ, ceea ce ne duce la...
- Firul narativ. Sigur, nu vorbim de un roman de premiu Nobel, ci de o poveste clasică, cu înfruntarea dintre bine și rău, cu ceva întorsături de situație, ceva lacrimogen, mai degrabă a la Hollywood. Ce e remarcabil însă este îmbinarea dintre firul narativ și tensiunea inerentă jocului cooperativ. Jocul urcă și coboară în intensitate, te simți stăpân pe situație într-o partidă, pentru a fi băgat într-un colț în momentul următor, adică vorbim de...
- Imersiune. Deși nu suntem mari jucători de jocuri pe stil american, am încercat câteva, însă ce reușește să facă PL nu am mai experimentat. De multe ori săptămânile astea am tăiat din orele de somn ca să mai vedem ce se întâmplă. Sau mai ales în lunile în care am pierdut în prima parte, nu ne-am lăsat până nu am jucat-o și pe a doua, încercând să câștigăm. Jocul final ne-a ținut în picioare, în fața planșei de joc, certându-ne pe varianta optimă și trecând de la “nu avem nicio șansă” la “am câștigat!”. Dar asta are și o parte proastă și anume…
- Exclusivitatea. Probabil se întâmplă și cu alte jocuri de tip campanie, dar noi am simțit că nu putem juca altceva până nu încheiem povestea. Jocul a stat întins vreo 2 săptămâni pe masă, cu setupul făcut pentru următoarea partidă, atunci când am realizat că degeaba îl strângem. Îmi imaginez că dacă l-am fi jucat în mai mulți, am fi avut constant un sentiment că am lăsat ceva neterminat, până la următoarea dată când ne-am fi putut întâlni cu ceilalți parteneri. Așa că probabil că nu vom juca vreun joc Legacy în mai mult de 2. În plus, am observat inclusiv la noi, dacă a durat mai mult de câteva zile pauza dintre 2 partide, aveam dificultăți, din cauză că jocul are...
- Multe reguli. Și asta nu e neapărat problematic, dacă sunt ținute într-un container repetitiv care devine familiar pe măsură ce joci, ca în alte jocuri. Problema vine din faptul că sunt multe reguli care apar pe parcurs, sau schimbări de reguli cu care te-ai obișnuit. Și dacă te lași dus de val atunci când citești o nouă regulă și ai interpretat-o greșit inițial, păi, așa îți va rămâne în cap. Noi am încercat să fim foarte atenți, după experiența cu PLS1, dar tot am omis câteva reguli, mai degrabă minore și care ne-au făcut jocul puțin mai dificil. Îmi imaginez că ar fi fost frustrant să descoperim că jocul ne-a fost foarte ușor din cauză că am dat-o în bară cu regulile. Partea bună, evident, este că, și datorită noilor reguli, fiecare partidă e un nou puzzle, contribuind la impresia de rollercoaster, cu atât mai mult cu cât foarte mult din avansul în joc stă în mâinile tale, prin...
- Neliniaritate. PLS1 are un gameplay mai degrabă liniar, ceea ce îl face o experiență mult mai confortabilă față de PLS2. În PLS2, ai pe de o parte multe “side quests”, care de obicei nu contribuie la obiectivele de joc, dar pot ascunde lucruri semnificative pentru poveste, reguli noi sau abilități adiționale. Pe de altă parte, faptul că doar o mică parte din hartă este vizibilă inițial oferă posibilitatea unei dezvoltări diferențiate, de la joc la joc, care poate face jocul mai ușor sau mai greu (măcar pentru câteva partide), în funcție de deciziile tale. Asta se traduce, evident, într-un anumit grad de dezechilibru, deși impresia noastră este că designerii au reușit extraordinar să echilibreze experiența de joc, ceea ce face din PLS2 unul dintre cele mai ambițioase proiecte de design pe care le-am încercat.
Merită 300 și ceva de lei pentru 20 și un pic de ore de joc, pentru un joc pe care apoi îl arunci sau, dacă ești melancolic ca mine, îl pui deoparte pentru totdeauna? Nu știu, asta rămâne să decidă fiecare. Pentru noi, răspunsul a fost da și nu putem decât să așteptăm cu sufletul la gură următorul sezon.
- from http://www.boardgamegeek.com/image/3971705
Cum am terminat jocul și prima carte pe care urma să o tragem, dacă nu îl terminam
