De ce ne jucăm?
Posted: 21 Jun 2012, 21:51
Pot să zic că sunt intrat de (relativ) puţină vreme în lumea jocurilor de societate. De un an şi jumatate ca să fiu foarte precis. Nu ştiu cum se socoteşte vârsta când e vorba de această lume (poate ştie cineva şi, de milă, îmi spune ), aşa că încă nu ştiu dacă mai fac pipi în pamperşi sau sunt suficient de mare încât să folosesc singur vasul de toaletă. La un moment dat, probabil că o să aflu şi lucrul ăsta sau o să mă lumineze careva.
Dar, chiar dacă nu-mi ştiu cu precizie gradul de maturitate, asta nu mă împiedică să ma gândesc la faptul că sunt suficient de acaparat de domeniu încât să-mi pun întrebarea: “de ce mă joc?”.
Şi de când mi s-a înfiripat acest gând, am stat şi-am meditat mai mult de trei zile şi trei nopţi (când şi când, să nu-şi închipuie careva c-a fost ceva susţinut şi continuu) ca să găsesc vreo explicaţie.
Mi-aduc aminte de o fază: la un moment dat, îmi povestea cineva că un prieten de-al lui (pe care-l cunoşteam şi eu cât de cât) se întâlneşte o dată pe săptămână cu nişte prieteni de-ai lui şi…JOACĂ JOCURI! DOAMNE, mi-am zis atunci şi aproape că mi-am făcut cruce (şi pe mine nu mă dă religia afară din casă…): om în toată firea (40 + de ani, cu părul alb) şi…A DAT ȊN MINTEA COPIILOR!!! Ȋi şi vedeam pe toţi oamenii aştia, stâlpii societăţii, cu câte o bere în faţă (sau un “Teddy” ???) jucând “Piticot” şi “Nu te supăra frate!”!!! Evident că mai aveam un pic şi mă rostogoleam pe jos de râs!
Şi, ca să vad cum mă ia viaţa la mişto, chiar zilele trecute a venit omul pe la mine şi-am încins o zi de jocuri (“Eclipse”, “Claustrophobia”, “Gosu”) şi…n-am baut nici unul dintre noi “Teddy”…
Povestioara de mai sus are, bineînţeles, un scop (pe lângă evidenţierea graţioasă a ignoranţei mele în domeniu din acea perioadă şi perceperea lumii de lângă mine printr-un filtru gros de prejudecăţi): din fericire jocurile disponibile nu sunt doar cele menţionate mai sus şi gradul lor de dificultate este…mai variat un pic! Da, ACUM ştiu lucrul asta!
Ca o primă concluzie, mie îmi place să mă joc pentru că:
• Oferta de jocuri este foarte variată şi o să găsesc oricând un joc potrivit cu preferinţele mele generale şi cu preferinţele de moment. Culmea, găsesc şi jocuri care nu intră în nici una dintre cele două categorii menţionate mai sus
Ca mulţi alţii, am avut şi eu o perioadă de jucat intensiv jocuri pe calculator. De fapt, timpul trecut nu e chiar cel mai potrivit de folosit în propoziţia precedentă, pentru că şi acum am momente, rare, e drept, în care mai joc câte un pic.
Am jucat multe jocuri şi destule am dus până la capat. Dar, ori singur, ori în reţea cu alţii, pentru mine experienţa jocurilor pe calculator e una solitară: interacţiunea e cu tastele, cu un “rozător” de plastic şi cu un ecran inert. Nu vezi feţele partenerilor de joc, nu le poţi observa stările sufleteşti generate de ce se întâmplă în joc, nu-l vezi cum dă mărunt din buze când faci o mutare care-l faultează mai mult sau mai puţin gratuit, nu-i vezi sclipirea malefica din ochiul stâng când îţi dă lovitura de graţie sau căutătura miloagă când poţi să-i “tragi” o mutare cu adevarat diabolică şi…totuşi speră că poate nu!
Bineînţeles că toate aceste “nu poţi să vezi…”, “nu poţi să observi…” de la jocurile pe calculator, la jocurile de societate apar fără negaţie . Aceste jocuri poţi sa le joci şi singur, schizofrenizându-te niţel (sau chiar deloc -“Friday”), dar cea mai bună experienţă este atunci când le joci cu alţii. Şi când le joci cu alţii mai apare câte-o glumiţă, câte-o situaţie hilară (“PAS!!!PAS, frate, pas!” – pentru cunoscători), mai cunoşti oameni interesanţi, mai afli lucruri noi … Mi s-a pus la un moment dat o întrebare cu “diferenţă”: ”Care-i diferenţa dintre masturbare şi sexul normal?” “…???” “Păi la sexul normal mai cunoşti lume…”
• Interacţiunea cu oameni în carne şi oase (nu nişte aliasuri fără faţă şi formă) şi factorul de socializare este un alt motiv pentru care îmi place să joc jocuri de societate
Acest aspect m-a făcut să întâlnesc nu numai jucători din (şi în) Bucureşti, dar şi din (şi în) Cluj, Iaşi şi Timişoara (enumerate în ordine alfabetică ) şi am petrecut nişte momente foarte plăcute pentru că toţi sunt nişte oameni foarte ”faini”, cum ar spune unii dintre cei întâlniţi .
Chiar mă gandeam la un moment dat că jocurile, ele însele, fac o selecţie a jucătorilor: pe oriunde m-am dus şi se jucau jocuri de societate n-am văzut oameni care să-şi dorească duşmanii morţi, invidioşi etc sau să le pese de altă duşmănie decât cea pe care, trecător, o generează jocul; care n-aveau tot aurul extras până acum de la Roşia Montană atârnat de gât, urechi, mâini, picioare; care n-aveau Merţane, BeMVee sau “audi”tive foarte…cu răcnete. În aceste locuri unde m-am dus, erau (şi sunt în continuare) oameni normali, civilizaţi, care se simţeau foarte bine împreună şi la fel de bine m-am simţit şi eu (cu speranţa că n-am făcut notă discordantă la vreunul sau mai multe capitole ).
Ca oricare dintre noi am fost întrebat când eram mic ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Aviator, cosmonaut, Brusli, pilot de curse, căpitan de vas, mecanic auto şi câte altele or fi fost răspunsurile mele în diferite etape ale copilăriei şi în funcţie de filmul pe care îl văzusem recent. Bineînţeles că atunci când mi-am ales drumul în viaţă, toată potenţialitatea pe care o aveau meseriile enumerate mai sus s-a diminuat considerabil. N-aş zice că este imposibil să mai fac vreuna dintre ele(aia de Brusli are mari şanse ), că nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa, dar nu e nici foarte probabil, oricum. Dar, oare cum ar fi fost dacă eu aş fi fost…
Ei şi pot să devin colonist(şi să produc apă de catan…, pardon, colonie!), pilot de curse(Formula D-am primit-o n-a fost bună în curba aia…), “şofer” interstelar( pe cine faci tu, măăăă mucifer, camionagiu galactic???), stăpân de roboţel (da,da,da,da,da!!! Raliuri cu roboţei! Daaaaaaaa), conducător de civilizaţie galactică (m-au Eclipsat alţii…;Da’ şi eu pe ei!), calugăr sau chiar călugăriţă (călugăriţe care fug după mister în mănăstire), elf (în ţara elfilor,”decât” elf poţi să fii), stăpân luminat de catacombe (Lord, mă! Vorbeşte politicos!), crescător de animăluţe fioroase de companie pentru lorzi simpatici (când o să creşti mare, o să ajungi în dungeon…e aşa frumos acolo!!!am fost şi eu odată…) , fermier (nu-mi zi tu mie că put! Că de la mine-ţi vine mâncarea! ) ş.a.m.d.
Şi pentru toate astea de mai sus n-am nevoie decât de o cutie, două de carton, cu alte cartonaşe şi plastice şi bucăţele de lemn divers şi frumos colorate zise şi…jocuri de societate!.
• Pot fi oricine doresc în lumea jocurilor de societate şi, prin realizarea acţiunilor specifice rolului pe care mi-l asum, mă pot “integra” în universul propus de joc
Deci, dom’le,deci da! Astea este neşte concluzii la care am ajuns io…
În titlu am folosit pluralul pentru că sunt curios ce vă face pe voi să jucaţi?
Dar, chiar dacă nu-mi ştiu cu precizie gradul de maturitate, asta nu mă împiedică să ma gândesc la faptul că sunt suficient de acaparat de domeniu încât să-mi pun întrebarea: “de ce mă joc?”.
Şi de când mi s-a înfiripat acest gând, am stat şi-am meditat mai mult de trei zile şi trei nopţi (când şi când, să nu-şi închipuie careva c-a fost ceva susţinut şi continuu) ca să găsesc vreo explicaţie.
Mi-aduc aminte de o fază: la un moment dat, îmi povestea cineva că un prieten de-al lui (pe care-l cunoşteam şi eu cât de cât) se întâlneşte o dată pe săptămână cu nişte prieteni de-ai lui şi…JOACĂ JOCURI! DOAMNE, mi-am zis atunci şi aproape că mi-am făcut cruce (şi pe mine nu mă dă religia afară din casă…): om în toată firea (40 + de ani, cu părul alb) şi…A DAT ȊN MINTEA COPIILOR!!! Ȋi şi vedeam pe toţi oamenii aştia, stâlpii societăţii, cu câte o bere în faţă (sau un “Teddy” ???) jucând “Piticot” şi “Nu te supăra frate!”!!! Evident că mai aveam un pic şi mă rostogoleam pe jos de râs!
Şi, ca să vad cum mă ia viaţa la mişto, chiar zilele trecute a venit omul pe la mine şi-am încins o zi de jocuri (“Eclipse”, “Claustrophobia”, “Gosu”) şi…n-am baut nici unul dintre noi “Teddy”…
Povestioara de mai sus are, bineînţeles, un scop (pe lângă evidenţierea graţioasă a ignoranţei mele în domeniu din acea perioadă şi perceperea lumii de lângă mine printr-un filtru gros de prejudecăţi): din fericire jocurile disponibile nu sunt doar cele menţionate mai sus şi gradul lor de dificultate este…mai variat un pic! Da, ACUM ştiu lucrul asta!
Ca o primă concluzie, mie îmi place să mă joc pentru că:
• Oferta de jocuri este foarte variată şi o să găsesc oricând un joc potrivit cu preferinţele mele generale şi cu preferinţele de moment. Culmea, găsesc şi jocuri care nu intră în nici una dintre cele două categorii menţionate mai sus
Ca mulţi alţii, am avut şi eu o perioadă de jucat intensiv jocuri pe calculator. De fapt, timpul trecut nu e chiar cel mai potrivit de folosit în propoziţia precedentă, pentru că şi acum am momente, rare, e drept, în care mai joc câte un pic.
Am jucat multe jocuri şi destule am dus până la capat. Dar, ori singur, ori în reţea cu alţii, pentru mine experienţa jocurilor pe calculator e una solitară: interacţiunea e cu tastele, cu un “rozător” de plastic şi cu un ecran inert. Nu vezi feţele partenerilor de joc, nu le poţi observa stările sufleteşti generate de ce se întâmplă în joc, nu-l vezi cum dă mărunt din buze când faci o mutare care-l faultează mai mult sau mai puţin gratuit, nu-i vezi sclipirea malefica din ochiul stâng când îţi dă lovitura de graţie sau căutătura miloagă când poţi să-i “tragi” o mutare cu adevarat diabolică şi…totuşi speră că poate nu!
Bineînţeles că toate aceste “nu poţi să vezi…”, “nu poţi să observi…” de la jocurile pe calculator, la jocurile de societate apar fără negaţie . Aceste jocuri poţi sa le joci şi singur, schizofrenizându-te niţel (sau chiar deloc -“Friday”), dar cea mai bună experienţă este atunci când le joci cu alţii. Şi când le joci cu alţii mai apare câte-o glumiţă, câte-o situaţie hilară (“PAS!!!PAS, frate, pas!” – pentru cunoscători
), mai cunoşti oameni interesanţi, mai afli lucruri noi … Mi s-a pus la un moment dat o întrebare cu “diferenţă”: ”Care-i diferenţa dintre masturbare şi sexul normal?” “…???” “Păi la sexul normal mai cunoşti lume…” • Interacţiunea cu oameni în carne şi oase (nu nişte aliasuri fără faţă şi formă) şi factorul de socializare este un alt motiv pentru care îmi place să joc jocuri de societate
Acest aspect m-a făcut să întâlnesc nu numai jucători din (şi în) Bucureşti, dar şi din (şi în) Cluj, Iaşi şi Timişoara (enumerate în ordine alfabetică ) şi am petrecut nişte momente foarte plăcute pentru că toţi sunt nişte oameni foarte ”faini”, cum ar spune unii dintre cei întâlniţi .
Chiar mă gandeam la un moment dat că jocurile, ele însele, fac o selecţie a jucătorilor: pe oriunde m-am dus şi se jucau jocuri de societate n-am văzut oameni care să-şi dorească duşmanii morţi, invidioşi etc sau să le pese de altă duşmănie decât cea pe care, trecător, o generează jocul; care n-aveau tot aurul extras până acum de la Roşia Montană atârnat de gât, urechi, mâini, picioare; care n-aveau Merţane, BeMVee sau “audi”tive foarte…cu răcnete. În aceste locuri unde m-am dus, erau (şi sunt în continuare) oameni normali, civilizaţi, care se simţeau foarte bine împreună şi la fel de bine m-am simţit şi eu (cu speranţa că n-am făcut notă discordantă la vreunul sau mai multe capitole ).
Ca oricare dintre noi am fost întrebat când eram mic ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Aviator, cosmonaut, Brusli, pilot de curse, căpitan de vas, mecanic auto şi câte altele or fi fost răspunsurile mele în diferite etape ale copilăriei şi în funcţie de filmul pe care îl văzusem recent. Bineînţeles că atunci când mi-am ales drumul în viaţă, toată potenţialitatea pe care o aveau meseriile enumerate mai sus s-a diminuat considerabil. N-aş zice că este imposibil să mai fac vreuna dintre ele(aia de Brusli are mari şanse
), că nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa, dar nu e nici foarte probabil, oricum. Dar, oare cum ar fi fost dacă eu aş fi fost…Ei şi pot să devin colonist(şi să produc apă de catan…, pardon, colonie!), pilot de curse(Formula D-am primit-o n-a fost bună în curba aia…), “şofer” interstelar( pe cine faci tu, măăăă mucifer, camionagiu galactic???), stăpân de roboţel (da,da,da,da,da!!! Raliuri cu roboţei! Daaaaaaaa), conducător de civilizaţie galactică (m-au Eclipsat alţii…;Da’ şi eu pe ei!), calugăr sau chiar călugăriţă (călugăriţe care fug după mister în mănăstire), elf (în ţara elfilor,”decât” elf poţi să fii), stăpân luminat de catacombe (Lord, mă! Vorbeşte politicos!), crescător de animăluţe fioroase de companie pentru lorzi simpatici (când o să creşti mare, o să ajungi în dungeon…e aşa frumos acolo!!!am fost şi eu odată…) , fermier (nu-mi zi tu mie că put! Că de la mine-ţi vine mâncarea! ) ş.a.m.d.
Şi pentru toate astea de mai sus n-am nevoie decât de o cutie, două de carton, cu alte cartonaşe şi plastice şi bucăţele de lemn divers şi frumos colorate zise şi…jocuri de societate!.
• Pot fi oricine doresc în lumea jocurilor de societate şi, prin realizarea acţiunilor specifice rolului pe care mi-l asum, mă pot “integra” în universul propus de joc
Deci, dom’le,deci da! Astea este neşte concluzii la care am ajuns io…
În titlu am folosit pluralul pentru că sunt curios ce vă face pe voi să jucaţi?
