April in a nutshell
Total plays: 125
Unique games: 41
New to me: 24 [22 titles]
Average rating: 6.54
Milestones achieved this month:
- H-index increased from 10 to 12
- Played 200 unique games all-time / 50 in 2020
- 100 plays in a month
5
Innovation: Un joc de construcție de civilizație învelit într-un card game, idee ce părea interesantă la început, m-a lăsat cu o impresie teribilă. Deși are partea de melding și splaying ca mecanism ce mi-a plăcut (respectiv joci o carte din mână peste teancul de aceeași culoare, dar îl acoperi parțial, păstrând o treime din cartea de dedesubt vizibilă) și poate cheia jocului pentru un lanț cât mai eficient, m-am simțit ca și cum aș fi jucat un joc 2D cu icon-uri create în Paint, pe un Windows ’95. Și înafară de numele cărților + un simbol la fel de fad care să lase o impresie vizuală a numelui, n-are nimic care să îmi dea impresia de civilizație. Sunt sigur că poate deveni interesant în combo-uri jucat de mai multe ori, dar e...pur și simplu chinuitor vizual.
6
Celestia: Joc de bluff și push your luck în care 3-6 aventurieri sunt într-o navă celestă și zboară de pe o insulă pe alta (9 în total), fiecare oferind cărți în valoari de la 1 la 25. Cum căpitanul navei se schimbă la fiecare pas, toți ceilalți decid dacă debarchează pe planeta curentă și trag o carte din deck (care poate fi egală sau mai mare decât valoarea insulei) sau își pun baza în căpitan, care va trebui să contracareze rezultatul zarurilor aruncate pentru a avansa, cu cărți din mână de aceeași culoare. Cum jocul se termină la 50 de puncte, poți fi norocos, prinzând 2-3 ture până la insulele punctate mai bine, sau sari mai des și speri în cărți cu puncte mai multe pe o insulă inferioară. Destul de sec, culoarea fiind poate dată de eventualele discuții de bluff sau de ceva grade la bord.
Chakra: Cică ar trebui să-ți armonizezi primul 5 din cele 7 chakras, care sunt dispuse vertical liniar și sunt în esență cercuri de 7 culori care permit mutări ascendente sau descendente ale cristalelor de energie de aceleași culori. Când ai armonizat un chakra, adică ai reușit să aduci cele 3 cristale în culoarea respectivă la un loc, mutările ulterioare îți vor permite să sari peste acel cerc, astfel reușind să parcurgi distanțe mai mari. Ideea în sine e drăguță, dar problema mea cu el e că fiecare jucător află câte puncte valorează un chakra la alegere doar atunci când termină token-urile de acțiune, drept urmare unul le poate descoperi pe cele de 4 puncte la începutul jocului și aleargă după culorile alea, în timp ce altul are nenorocul să vadă că ce a armonizat el valorează doar 1 punct. Cam random în direcția asta.
Dragon Castle: Cutia jocului arată bine și te face să crezi că s-ar ascunde ceva mai interesant înăuntru, dar de fapt e un Mahjong în care încerci să vânezi culorile și simbolurile mai accesibile, respectiv mai apropiate de margini, pentru a alătura blocuri cât mai mari de aceeași culoare, care se scorează în momentul când ajungi să ai un set de minimum 4 blocuri adiacente. Odată scorate, se întorc pe dos, ceea ce permite clădire 3D a pieselor ulterioare. Una dintre acțiuni atunci când nu poți lua 2 piese identice îți permite să iei o piesă și un acoperiș cu aspect asiatic, pe care-l vei pune pe o anume piesă atunci când scorezi un bloc. Evident, cu cât îl pui deasupra a mai multor nivele, cu atât mai multe puncte primești. Dragonii sunt cărți cu abilități speciale, care nu trebuie incluși în varianta basic a jocului.
Hanamikoji: Pe strada celor 7 gheișe, 2 pețitori au fiecare câte 6 cărți în mână cu valori și culori identice gheișelor, cu care execută toate cele 4 acțiuni ale unei runde, pe rând (înainte de asta, tot timpul se mai trage câte o carte): păstrează o carte secretă pentru runda următoare, aruncă 2 cărți, pune 3 cărți pe masă din care oponentul alege una și celelalte 2 rămân lui, sau pune 4 cărți grupate în 2 seturi, oponentul alege unul și celălalt rămâne lui. Cărțile astfel alese se așează de o parte și de alta, în dreptul gheișelor și se evaluează majoritatea punctelor pe fiecare în parte. Prea scurt, gata în 15 minute, prea puține opțiuni.
Las Vegas: În versiunea asta a Las Vegas-ului sunt doar 6 cazinouri, corespondente fiecărei fețe a zarurilor. În fiecare rundă, fiecare cazinou primește un anumit număr de cărți, care să însumeze minimum 50K USD. Cum unele vor fi mai valoroase decât altele, fiecare licitează cu toate zarurile de valoarea respectivă, plasându-le în dreptul cazinoului. Tot jocul constă în a încerca fie să tragi de timp, alocând numai câte un zar și păstrând restul pentru a le arunca din nou și a spera la cifrele dorite, sau a aloca un număr cât mai mare și a face rush, sperând că ceilalți vor arunca prost. Cam ca într-un cazinou real, aproape exclusiv noroc.
Lost Cities: 2 exploratori stau față în față și încearcă să adune seturi cât mai profitabile pe cele 5 culori, până când se termină deck-ul principal. Cheia jocului e să decizi dacă merită să începi culoarea X cu 1-2 multipliers la început de set sau începi fără ele, fapt care se poate dovedi fructuos dacă duci setul până la 10 și aduni suficiente cărți în set (măcar în valoare de 20), altfel decizia se va fi dovedit păguboasă, pentru că fiecare multiplier deduce oricum 20 de puncte inițial. Artistic îmi place totdeauna Vincent Dutrait, dar jocul în sine nu mi-a prea stârnit interesul.
Machi Koro: Sunt așa de bucuros și de mulțumit că am încercat Space Base înainte de Machi Koro! Altfel, poate avea să mi se pară interesant acesta. Dai cu zarul/zarurile, cumperi cărți ca să-ți dezvolți orașul, respectiv aduni multipliers pentru o anumită aruncare de zar, ca să faci bani mai rapid și să fii primul care cumpără cele 4 structuri care declanșează victoria. Da, mai sunt 2-3 cărți și abilități care par să aplice ceva interacțiune, dar în realitate, dacă tragi repede de cărțile cu bani și arunci zarul care trebuie, nu prea te mai interesează ce se-ntâmplă-n rest. Nu-mi explic ce joc Legacy ai putea face pornind de la așa ceva.
Railroad Ink: Deep Blue Edition: Ca un absolvent de Căi Ferate, Drumuri și Poduri ce ești, ai în față un grid 7x7, o cariocă și un set de zaruri pe ale căror fețe sunt diverse segmente de șosea sau de cale ferată, pe care le arunci timp de 7 runde și încerci să le desenezi tot rezultatul pe planșă, conectând cât mai multe ieșiri de la capetele planșei. Jucându-l online am evitat astfel partea cu desenatul, care nu mă încântă, pentru că de regulă cariocile se strică repede și liniile paralele nu sunt ușor de trasat pentru orice mână, și a devenit practic un tile laying game, dar chiar și așa, nu mi s-a părut suficient de interesant puzzle-ul. Rămân multe capete aiurea și chiar și folosind segmentele speciale care nu se regăsesc pe zar, de multe ori te trezești că nu prea se pupă cu ce ai tu nevoie.
Snowdonia: Eram tare încântat de Alubari, când l-am inspectat prima dată. Apoi am jucat Snowdonia și cum din argumentele pro și contra citite se aseamănă mult cu Alubari, am dubii mari dacă să mai vreau să-l încerc. Tematic și grafic mi-a trezit interesul, dar mecanic jocul ăsta este atât de restrictiv și de chinuit! Ai 2 oameni (potențial 3, pe al treilea culegându-l din crâșmă cu cost în fiecare rundă, dacă mai investești într-o locomotivă – pe care există mari șanse să o pierzi ulterior) cu care să alegi din 7 acțiuni, majoritatea interconectate între ele: vrei să pui șine pe calea bătătorită și curățită de pietre, dar stai să vezi că ai nevoie de mult fier, pe care să îl transformi în șine în altă locație unde ești sigur că nu vei prinde loc tura asta, după care efectiv să construiești calea ferată – la fel, dacă prinzi loc. Și poate exact când vei prinde tu loc, vremea va fi nefavorabilă și abia vei construi un amărât de segment. Și jocul mai și joacă singur și-ți dă planurile peste cap. Se simte la fel de frustrant precum cuvintele kilometrice și întortocheate din galeză.
Taluva: Pe o insulă foarte activă din punct de vedere al activității vulcanice, jucătorii plasează tile-uri cu 3 segmente fie pe același nivel, contribuind la extinderea insulei, fie suprapun tile-urile pe nivelul următor, dar doar dacă există posibilitatea orientarea segmentului vulcanic în altă direcție decât a celui de nivel inferior. Odată tile-ul așezat, fie plasezi și un cort, ideal adiacent pentru formarea unui lanț mai lung, un templu, dacă există un lanț de 4 structuri și nu există deja templu acolo, sau un turn, dacă îl plasezi pe al 3-lea nivel de tile-uri. Partea tricky e să încerci să nu lași descoperită o arie foarte mare la nivelul curent, blocând astfel adversarul să plaseze tile-uri pe nivele superioare, pentru că dacă el face asta într-un loc unde ți-ar acoperi corturile tale, acestea sunt distruse și trebuie să o iei de la capăt. Un pic cam colorat pentru senzația asta de șah 3D.
Tokaido: Un point-to-point movement care arată impecabil, dar în care nu prea ai ce juca. Pentru că dacă ai nevoie neapărat de acea acțiune care se află la capătul unuia dintre cele 4 segmente care fac parte din traseul de pelerinaj pe coastele Japoniei, atunci pierzi câteva acțiuni bune, ultimul jucător ca poziție pe drum fiind cel care face următoarea sau eventual următoarele mișcări. Așadar, mai degrabă rentează să rămâi în urmă și să culegi mai tot ce prinzi și poate pe un singur segment să mai rupi ritmul ca să prinzi acea ultimă carte diferită din setul pe care-l corectezi, decât să planifici prea mult, să avansezi structurat și să pierzi multe din urmă. Împachetat frumos, artistic, dar cam singuratic calul de sub capotă.
7
Cacao: Un tile placement pur undeva în triburile unei jungle unde cacaua e principala monedă de schimb. În fiecare tură, jucătorul activ plasează un tile care prevede un anumit număr de workers pe fiecare dintre cele 4 laturi (0, 1, 2 sau 3) și în funcție de plasare mai completează linia respectivă cu nici una, una sau ambele tile-uri comune. Sincronizarea juxtapunerii feței cu un anumit număr de workers unui templu, unui lac sau unei piețe valoroase poate cântări greu în ecuația punctajului final. De regulă cel care atinge lacurile masiv are un avantaj pentru că punctarea acolo se face exponențial. N-am încercat extensiile, dar cred că aduc un plus în rejucabilitate.
Circle the Wagons: Deși e tot un joculeț de 15 minute și poate nu ți-ar veni să crezi că tot jocul stă în 18 cărți, în realitate puzzle-urile, drafting-ul și obiectivele fiecărui joc îl fac chiar interesant și extrem de rejucabil. Din cele 18 cărți, 15 selectate aleator vor fi așezate sub formă de cerc și cele 3 rămase sunt așezate în centru, pe dos, unde de fapt sunt precizate lucrurile care se punctează extra în jocul curent. Fiecare carte e împărțită în 4 și are 4 simboluri așezate pe culori diferite ca background. Simbolurile contează pentru obiectivele centrale (fie se punctează sub formă de combo-uri, fie se depunctează), iar culorile contează pentru formarea de grupuri adiacente cât mai mari. La fel ca în alte titluri de mai sus, fie alegi următoarea carte la rând din cerc, fie sari peste câteva că ai văzut tu una bună, dar lași oponentului pe toate celelalte din urmă. La așezare în tablou le rotești cum vrei tu și le așezi unde vrei tu – poți acoperi chiar total o altă carte. Chiar interesant.
Dominion & Dominion Second Edition: Lunile trecute încercasem pentru prima dată Dominion: Intrigue și am vrut să văd dacă există vreo diferență din punct de vedere mecanic pentru alte variante pe aceeași temă. Dar în realitate, fie că vorbim de o extensie, fie că vorbim de o altă versiune, e exact aceeași treabă, deck building după care nu mă prea dau în vânt, doar că intră în componență alte cărți cu alte potențiale promisiuni care să încerce să te distragă de la a face un pachet preponderent de bani, cu care să cumperi repede punctele și cam atât. Aceeași mărie cu altă pălărie.
For Sale: Un alt joc de licitații care mi-a amintit de Biblios, For Sale e structurat în 2 etape: una în care se licitează pentru achiziția cărților de proprietate, cotate de la 1 la 30 ca valoare, iar o alta în care se scot la vânzare proprietățile achiziționate, pe același sistem de licitații. Evident, cel cu punga mai plină la finalul fazei de vânzare este declarat câștigător. Ca în orice joc de licitații, sincronizarea și oportunismul sunt lait motiv.
The Palaces of Carrara: Marmura de Carrara a ajuns la mare căutare. Fiecare încearcă să vâneze cele mai ieftine prețuri pentru blocurile de marmură de diferite culori de pe roata unde sunt dispuse tot timpul 11 blocuri, cu care apoi să construiască palate, biserici, fortărețe sau cine știe ce, în unul dintre cele 6 orașe italiene din zonă. Dacă Livorno permite doar construcția cu blocuri din marmură albă, Lerici permite mozaic de culori. Unele orașe dau puncte odată scorate, altele bani prețioși cu care cumperi alte blocuri de marmură. În varianta simplă a jocului, primul care îndeplinește cele 3 obiective comune declanșează finalul jocului. Deși mi-a plăcut suficient de mult, am câștigat 4 din 4 partide la diferite player counts făcând același lucru: am scorat repede Pisa cu clădiri de minimum 6-7, ideal identice ca să am suficienți bani încât să cumpăr repede blocuri și să pot ulterior cumpăra repede clădiri de 5-4. De asta nu prea văd mari variațiuni în rejucabilitate, dar probabil dacă includ extensia o să se mai schimbe lucrurile și va deveni mai interesant.
Puerto Rico & Puerto Rico Second Edition: Dacă prima ediție arată prea a scris încadrat într-un chenar, a doua versiune e suficientă grafic, dar ca și mecanisme și ca tematică, nu m-a lămurit de ce l-aș juca în defavoarea lui New Frontiers. Acolo totul arată mult mai bine și senzația din punct de vedere mecanic e similară. Resurse mai valoroase sau nu, acțiuni concomitente cu un bonus pentru jucătorul activ, clădiri cu diverse bonusuri transpuse acolo în tile-urile de dezvoltare – cam același lucru cu o altă tematică, una chiar mai interesantă decât exploatarea nativilor. Cu siguranță este un clasic și își merită anii de promotor, dar prefer New Frontiers.
Targi: De data asta cei 2 oponenți se întâlnesc în deșertul tuaregilor, care a fost trasat ca un grid de 5x5 atunci când furtunile de nisip i-au lăsat să facă asta. Punctual, fiecare are 3 meeples pe care îi va plasa pe cărțile de pe conturul gridului, cu mențiune că nu se pot plasa în același loc cu ai oponentului, în oglindă, sau în același loc cu hoțul. După faza de plasare, se activează atât cărțile cu meeples cât și cărțile care reprezintă punctele de intersecție ale liniilor trasate de meeples pe grid. Cărțile sunt fie resurse, fie cărți tribale, care au puncte și eventual bonusuri permanente, instante sau de final. Odată tabloul individual de 12 cărți tribale completat, jocul ia sfârșit, se trage linie și se declară cel mai influent tuareg. Suficient de interesant ca joc de 2, personal simțeam aproape mai tot timpul necesar să joc Fata Morgana, care permite suficientă flexibilitate, respectiv mutarea unui punct de intersecție pe o oricare altă carte rămasă liberă.
Thurn and Taxis: Fiind foarte des comparat cu Ticket to Ride și fiind poate prezentat ca o variantă mai complexă a acestuia, Thurn and Taxis este la bază tot un card drafting și o creare de rute, cu diferența că aici vei vrea să scorezi rutele exponențial, de la lungimi de 3 la 7, pentru că cel care scorează primul ruta de 7 (care oricum presupune 5 scorări consecutive), declanșează finalul de joc. Mai trebuie avute în vedere și punctele date de fiecare regiune cu rute integral, dar și de conectarea tuturor regiunilor. Trenurile sunt înlocuite de gări puse în orașe de pe harta Germaniei și a vecinilor ei, iar dacă inițial îl notasem cu 8, i-am scăzut nota ținând cont de faptul că versiunea online te lasă se vezi ce a mai rămas în deck, deci îți poți face planuri la ce regiuni adiacente poți conecta – pentru că trebuie să conectezi măcar un oraș în fiecare rundă, altfel îl distrugi și o iei de la 0. În realitate, devine aproape imposibil să memorezi ce a jucat celălalt, ce ai jucat tu și dacă oare or mai fi cărți din orașul X în deck, crescând așadar factorul de imprevizibilitate/noroc.
8
Carpe Diem: Dacă luna trecută menționam că mă feream de Ravensburger și Alea pentru că arătau suspect și din cauza asta abia am început să-l experimentez pe Feld, ei bine, Carpe Diem e The Mother of All Boxes în termeni de așa ceva nu! Nu știu, parcă au ales culoarea gri să nu se vadă praful când stă pe raft nejucat. Ei bine, jucându-l, senzația e mult mai diferită și m-a prins foarte tare. La bază are ca mecanism tile drafting și tile placement într-un grid care pe contur scorează anumite tipuri de clădiri/terenuri dacă 2 tile-uri adiacente intersectează linia imaginară trasată pe rândul sau coloana respectivă. Pe lângă asta, finalul celor 4 runde presupune tot timpul scorarea a 2 obiective din display-ul de obiective comune, clădirile rezidențiale au tabel de scorare în funcție de aria lor, fântânile dau obiective personale și fiecare unitate în parte face altceva și potrivirea lor se simte rewarding. Tematic, ești un patrician din Roma de dinainte de apeducte și încerci să administrezi un district cât mai prestigios, dar tema e cam secundară la Feld. Cu primul print probabil senzația ar fi fost inferioară, că acolo nu mutai meeple-ul stânga/dreapta pe arcul de cerc, ci cumva pe niște linii deja trasate, care formau cumva un triunghi – planificarea devenind astfel mai puțin intuitivă, drept pentru care de la al doilea print s-a trecut la mișcare circulară.
Troyes: Din nou, am încercat întâi Black Angel înaintea lui Troyes, pentru că cele 2 sunt comparate, dar în cazul de față nu prea le-am simțit din aceeași ligă. Troyes mi se pare net superior și îmi place foarte mult grafic, grafica asta deja întâlnind-o la Bruxelles 1893. Înțeleg de ce există audiență care nu-l agreează, având în vedere mecanismul de furt sau de cumpărare al zarurilor. Nu mă deranjează partea asta, dar ce e poate punctul lui forte e că nu știi cum va evolua jocul prin dezvăluirea cărților din rundele ulterioare. Uneori zarurile vor înclina așa de mult în favoarea ta, alteori trebuie să te hotărăști cum schimbi soarta zarurilor celui care pare în pole-position. Ca să nu mai vorbim de obiectivele secrete ale fiecăruia pe care le poți citi, sau nu. Cred că inclusiv după 20 de jocuri tot vei mai găsi pârghii și combinații neașteptate. Poate unul dintre cele mai dinamice titluri pe parte de adaptare a reacției tale la ce se conturează a fi jocul.
Jocul lunii aprilie pentru mine este Carpe Diem.







